Femeia..

..e prea devreme?
Ştiu că niciodată nu e prea târziu, dar de unde ştim când e prea devreme... în fine...
eu de fapt vreau să le urez tuturor femeilor UN 8 MARTIE FERICIT, căci aşa cum a zis Octavian Paler "Femeia.. este cea careia îi datorăm fericirea, tristeţea, bucuria, viaţa...Să fiţi iubite, stimate doamne şi domnişoare!

De ce scriu?

Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.
Bernanos

Acum vreo trei ani mi-am facut şi eu blog ca tot românul..dar nu am publicat nimic până acum. Şi eu ca fiecare am multe revelaţii. Am citit Despre lucruri cu adevarat importante-Al.PAleologu, şi atunci, am avut o revelaţie încă de la începutul cărţii:

" ... Nu pot să scriu nimic fără o lungă gestaţie, în bună mãsurã subconştientă. Foarte des, chiar cel mai adesea, în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat cu nimic), sau în conversaţie, îmi vin fulgurant în minte formulãri lapidare, de gânduri ce-mi par vrednice de reţinut, dar, contând pe memorie, nu le notez (de obicei nici n-ar fi posibil pe moment) şi le uit. Nu le regret. Îmi pare prezumţioasã avariţia de a nu pierde nimic din propriile gânduri, de a le tezauriza. Normal e sã pierzi cam optzeci la sutã. Viaţa spiritului e fãcutã în mare proporţie din asemenea pierderi, iar realizãrile doar din resturi. De cele mai multe ori o paginã poate însemna reziduul, restul unor ani întregi de reverie, de reflecţie, de acumulãri. În momentul în care lucrurile ajung insuportabile şi impun actul material de a le pune pe hârtie, sau când o întâmplare accidentalã, de obicei una minorã în aparenţã, dar decisivã în acest proces complicat, declanşeazã actul acesta, abia atunci se produce adevãrata transmutaţie, sau, cu un termen impropriu dar acreditat, .creaţia.. Gândurile nu conteazã decât în expresia lor, adicã devenite text. Transmutaţia aceasta e cadoul pe care ţi-l face nu-ştiu-cine, dar abia atunci începe o muncã, pentru mine de obicei teribilã, când nu mai ştiu nici de masã, nici de somn, dorm pe apucate câte o orã-douã pe canapea în camera de lucru, mãnânc pe apucate, fie cã scrisul merge neîmpiedicat, fie cã, cel mai adesea, trebuie sã reiau aceeaşi paginã de nu ştiu câte ori. Câteodatã mã apucã disperarea, e ceva infernal. Dar pânã la urmã are loc o exaltare, o exultaţie comparabilã cu triumfurile erotice, rãsplãtind cu dobândã uzurarã toate chinurile, exasperãrile şi pierderile de încredere. Cine m-a pus, cine m-a blestemat sã scriu ? Ce rost are ?. . toate aceste vituperãri sunt uitate atunci, sau rãmân în amintire ca nişte vãicãreli derizorii, ca nişte mofturi de cochetã bãtrânã. Eventualul succes al produsului scris mã bucurã, fireşte, cãci e omenesc lucrul acesta, dar e mult mai prejos de voluptatea faptului ca atare şi de sentimentul, poate iluzoriu, al reuşitei artizanale. Nu pot sã ştiu cu siguranţã dacã ceea ce scriu meritã sã rãmânã (ca sã fiu sincer, cred cã da) şi nici dacã, eventual meritând, are vreo şansã în direcţia aceasta. Existã şi vanitatea de autor. Am spus cu alt prilej de ce în cazul meu, din raţiuni profund intime, aceastã vanitate e redusã la minimul posibil. Dar existã, n-am încotro, şi nici nu mi-e prea ruşine s-o recunosc. Dar vãd cã am spus cum scriu, nu de ce. La asta nu ştiu sã rãspund. Unii poate cã scriu cu un anumit scop, de pildã reformarea moravurilor, a societãţii, educarea poporului ş.a.m.d. Dintre aceştia, unii sunt într-adevãr scriitori, în pofida acestui ţel. La alţii, mulţi chiar dintre cei mari, Balzac de pildã, un mobil important al scrisului sunt banii, gloria, dar sunt totuşi un mobil secundar. Esenţiala finalitate a literaturii, a artei îngenere, în care intrã vrând-nevrând şi critica, şi eseul, şi filozofia, chiar şi marea oratorie, al cãrei obiectiv e de regulã persuasiunea în sensul unui efect practic imediat, este în ultimã instanţã o finalitate fãrã scop, adicã una de cunoaştere, de contemplare, de aprehendare a adevãrului. Adicã frumuseţea (care va salva lumea.). Acest lucru e cel mai evident în cazul oratoriei, cãci interesul ei practic expirã cel mai repede, dar cel estetic rãmâne în memoria veacurilor şi chiar a mileniilor. Dintr-o fatalitate asupra cãreia nu am puterea sã dispun, genul în care scriu se numeşte eseu, termen care mi-a devenit nesuferit, pentru cã de la o vreme încoace cunoaşte o inflaţie absolut devalorizantã. Una-douã, eseu, eseistic.. A ajuns sã însemne incompetenţã (şi sã o absolve) şi pseudo-eleganţã. De fapt, eseul pretinde o competenţã totalã în cel mai ignorat domeniu, cel al umanului (în care antropologia e rareori competentã, şi atunci destul de puţin). Cuvântul eseu, impus, cum se ştie, de Montaigne, exprimã o prudentã (ironicã) modestie, înţeleasã, cum am mai spus şi altãdatã, ca o virtute nu moralã, ci tehnicã, şi mai înseamnã nevoia de a testa realitãţile, de a încerca, de a supune unei verificãri experienţa şi gândirea, de a mãrturisi despre încercãrile prin care trece omul. ... "

..în consecinţă o să trec gandurile şi toate cele adunate la un moment dat, aici sau în altă parte.. ideea e că m-a convins Paleologu..