vineri, 28 septembrie 2012

Amurgul Gândurilor - Emil Cioran

...................................
Sunt unii oameni atât de proști, că de le-ar apărea vreo idee la suprafața creierului, ea s-ar sinucide din groază de singuratate.
.........................
Oamenii îți cer o meserie. — Ca și cum faptul de-a trăi n-ar fi una—și încă cea mai grea!
..........................
Viața, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei și al vulgarității. Cine-ar suporta-o, fără coeficientul ei de irealitate?
..............................
 

Munții își înșală singurătatea cu vecinătatea cerului și deșertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămâne veșnic cu ea însăși...
............................


Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fii capabil de introspecție și să nu cunoști istoria. Numai un psiholog și un istoric au dreptul să disprețuiască "idealurile".
...............................

Nu-i etern decât ceea ce n-are nici o legătura cu adevărul.
...............................
 
Nimic nu se explică nimic nu se dovedește, totul se vede.
...............................
 
Lipsa de orgoliu face cît eternitatea.
...............................
Ce-i un artist? Un om care știe tot — fără să-și dea seama.
Un filozof? Un om care-ți da seama, dar nu știe nimic.
În artă se poate orice; în filozofie... Dar ea nu-i decât deficiența instinctului creator în folosul reflexiei.
...............................
Senzația de bătrânețe eterna: a purta timpul în spate de la întâia lui clipă... Omul stă drept numai pentru a-și ascunde lui însuși cât este de gârbovit înlăuntru.
...............................

Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atâtea condiții din afară, încât s-ar putea scrie geografia fiecărui gând. Am începe cu nuanța cerului și am sfârși cu poziția scaunului. Mahalaua cugetării își are și ea rosturile ei.
.............................

Ce l-o fi mânat pe Diogene înspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat și învăluitor al existenței? Ce l-o fi aruncat în situațtia de criminal al erorilor indispensabile vieții? Nu-i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, îndurerați? Ce consolare i-o fi lipsit sau în mijlocul căror mângâieri a fost întrerupt, dezbinându-se fericirea la care a trebuit sa fie sensibil, chiar de s-a născut cu vocație de osândit? Și un monstru se naște cu înclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea l-a abandonat.
.............................