Sunt unii oameni atât de proști, că de le-ar apărea vreo idee la suprafața creierului, ea s-ar sinucide din groază de singuratate.
.........................
Oamenii îți cer o meserie. — Ca și cum faptul de-a trăi n-ar fi una—și încă cea mai grea!
..........................
Viața, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei și al vulgarității. Cine-ar suporta-o, fără coeficientul ei de irealitate?
..............................
Munții își înșală singurătatea cu vecinătatea cerului și deșertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămâne veșnic cu ea însăși...
............................
Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fii capabil de introspecție și să nu cunoști istoria. Numai un psiholog și un istoric au dreptul să disprețuiască "idealurile".
...............................
Senzația de bătrânețe eterna: a purta timpul în
spate de la întâia lui clipă... Omul stă
drept numai
pentru a-și ascunde lui însuși cât este de gârbovit
înlăuntru.
Nu-i etern decât ceea ce n-are nici o legătura cu adevărul.
...............................
Nimic
nu se explică nimic nu se dovedește, totul se vede.
...............................
Lipsa de orgoliu face cît eternitatea.
...............................
...............................
Ce-i
un artist? Un om care știe tot — fără
să-și dea seama.
Un
filozof? Un om care-ți da seama, dar nu știe nimic.
În
artă se poate orice; în filozofie... Dar ea nu-i decât
deficiența instinctului creator în folosul reflexiei.
...............................
...............................
Felul
nostru de a concepe lucrurile depinde de atâtea condiții din afară, încât s-ar putea
scrie geografia fiecărui gând. Am începe cu nuanța cerului și am sfârși cu poziția scaunului. Mahalaua
cugetării își are și ea rosturile ei.
.............................
.............................
Ce
l-o fi mânat pe Diogene înspre catastrofala ruptură
de
farmecul naiv, delicat și învăluitor al existenței? Ce l-o fi aruncat
în situațtia de criminal al erorilor indispensabile vieții? Nu-i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, îndurerați? Ce consolare i-o fi
lipsit sau în mijlocul căror mângâieri a fost întrerupt,
dezbinându-se fericirea la care a trebuit sa fie sensibil, chiar de
s-a născut cu vocație de osândit? Și un monstru se naște cu înclinări spre fericire, ce
nu le poate pierde chiar dacă ea l-a abandonat.
.............................
